„La revedere, Columbus!“
de Florin Irimia, Editura Polirom
În prefaţa ediţiei aniversare a lui „La revedere, Columbus“, din 1990, Roth îşi mărturisea surprinderea avută la primirea prestigiosului National Book Award pentru o carte care însemna nu doar un debut literar, dar care, în povestirile sale, se concentra exclusiv pe viaţa oamenilor din comunităţile evreieşti americane din New York şi New Jersey. De ce ar fi fost cineva interesat de această lume?
Şi totuşi, când citim povestirile, impecabile nu doar pentru un autor tânăr, ci pentru orice autor, singurul lucru care ne surprinde este tocmai surprinderea lui Roth. Atât lumea descrisă, cât şi felul în care este ea prezentată reuşesc să ne facă să vrem să aflăm cât mai multe despre acest univers, dar şi despre America în sine.
Continuăm, aşadar, prezentarea volumului cu Epstein, cea mai evreiască povestire, care îl surprinde pe eroul eponim, un bărbat în jur de cincizeci de ani, în plină criză conjugală. Toată lumea face sex în jurul lui, numai el nu. El şi soţia lui, Goldie, adică pentru că dacă el nu face, nu face nici ea. Femeia a ajuns la o vârstă, la vârsta aceea când carnea începe să atârne şi ce era odinioară frumos acum a devenit hidos. Stârnit de goliciunea unei tinere evreice cuplată cu potentul şi frumosul său nepot venit să-l viziteze, Epstein ia hotărârea să o seducă pe mama acesteia, o femeie încă atrăgătoare, deşi, normal, nici ea nu mai e la prima tinereţe. Zis şi făcut. Cei doi se zbenguiesc ca nişte adolescenţi prin tot felul de moteluri ieftine şi s-ar fi zbenguit mult şi bine dacă domnului Epstein nu i-ar fi apărut o erupţie într-un loc unde erupţiile nu pot însemna decât un singur lucru. Iese scandal. Epstein neagă tot. Apoi, pe ascuns, se duce să-i ceară socoteală amantei. Nu ştim ce se petrece acolo, dar ne putem închipui. Epstein face un atac de cord în casa acesteia. Este chemată salvarea. De peste drum, familia adulterinului, soţie, fiică şi nepot, vede tot, dar încă nu înţelege. Apoi cineva le aduce la cunoştinţă cine este victima. Nu, n-a murit. Dar nu mai avea mult. Doamna Epstein uită pe loc de necazurile pricinuite de bunul şi sărmanul ei soţ. Nu şi de pată însă. Îl întreabă pe doctor dacă nu poate să i-o scoată. Nu de alta, dar dacă tot se duce la spital… Doctorul se uită să vadă la ce se referă femeia. „E o iritaţie“ vine, rapid, diagnosticul. „Şi da, normal că putem să i-o scoatem“. Ce simple par lucrurile când sunt rostite de-un medic!
„Nu poţi cunoaşte omul după cântecul pe care-l cântă“ este cea mai scurtă povestire din volum, un fel de pildă ce are de-a face cu faptul că tot ce faci, bun sau rău, rămâne undeva consemnat, şi nu în sensul religios, al unei Judecăţi de Apoi. Astfel, într-o zi, vei putea avea neplăcuta surpriză să fii chemat la Comisia pentru Investigare a Activităţilor Antiamericane şi ulterior să rămâi fără loc de muncă. Povestioara, în care naratorul îţi aminteşte câteva întâmplări cu nişte bullies din vremea liceului, surprinde şi preocuparea timpurie a lui Roth pentru abuzurile mccarthysm-ului, preocupare care şi-a găsit cel mai bine expresia în „M-am măritat cu un comunist“, roman apărut aproape patruzeci de ani mai târziu.
Pentru a domoli furia generaţiilor mai în vârstă, Roth îşi încheie volumul cu „Eli, fanaticul“, cea mai tulburătoare povestire. Eli Peck este un tânăr avocat, membru de bază al comunităţii evreieşti din Woodenton, New York, acolo unde evreii moderni convieţuiesc în deplină armonie cu gentilii moderni, protestanţi sau catolici. Acum, bătrânul Tzuref, evreu emigrant, de curând venit din Germania, purtător de kippa şi haine negre, vrea să „perturbe“ această convieţuire paşnică, modernă şi emancipată, prin construirea unei yeshiva, o şcoală în care educaţia este tradiţional-religioasă, iar profesorii poartă pălării talmudice şi-şi lasă barbă şi perciunii să crească în voie. El a înaintat comunităţii o cerere pentru construirea şcolii taman în zona rezidenţială a oraşului, cerere ce nu-i va fi aprobată decât cu anumite condiţii, una fiind ca fondatorii ei să fie de acord să renunţe la hainele tradiţionale, să se tundă, să se bărbierească şi să se îmbrace ca orice american din a doua jumătate a secolului XX. Problema e că unii dintre aceşti oameni nu au decât un singur rând de haine, pe cele tradiţionale, problema e că lumea îi priveşte ca pe nişte fanatici religioşi, un fel de Pilgrims iudaici, oameni superstiţioşi, incapabili să facă faţă timpurilor actuale. Problema e că domnul Eli Peck e un tânăr cu un istoric al căderilor nervoase, extrem de influenţabil şi sensibil, a cărui soţie urmează să nască. Mai că s-ar învoi să-i lase în pace şi să nu se mai pună de-a curmezişul doleanţelor lor. Totuşi nu poate. O întreagă comunitate stă cu ochii pe el. Astfel, într-un acces de milă, combinat cu furie, combinat cu silă, el se oferă să-şi doneze două rânduri de haine (costum, cămaşă, pălărie, cravată, ciorapi şi pantofi) unuia din şarmanii habotnici veniţi în America de peste ocean, un bărbat pe care îl vede adesea străbătând tăcut trotuarele orăşelului şi dând fiori tuturor celor cu care se intersectează. Drept care, pune toate lucrurile într-o cutie şi o aşază la uşa veneticului. A doua zi, găseşte în faţa uşii sale aceeaşi cutie, doar că de data asta ea conţine doar un singur rând de haine: costumul cel negru şi pălăria talmudică. Costumului îi lipsesc câţiva nasturi şi e murdar, miroase… A ce miroase? A ceva rânced, a ceva acru, dar nu a transpiraţie. A ce, atunci? Pur şi simplu miroase a negru. Şi a ispită. A ispita de a-l îmbrăca. Ca într-o povestire de Nathaniel Hawthorne, cei doi, schimbându-şi între ei costumele, fac şi un schimb de identităţi. Astfel, odată ajuns la spital să-şi vadă copilul nou-născut, Eli trece drept nebun şi când începe să protesteze i se face rapid o injecţie. „Medicamentul îi linişti sufletul“, ne informează naratorul, „dar nu-i pătrunse în adânc, acolo unde ajunsese negreala“.
